Welcome to Evently

Lorem ipsum proin gravida nibh vel veali quetean sollic lorem quis bibendum nibh vel velit.

Evently

Stay Connected & Follow us

Cauți ceva anume?

Lasă-mă să te ajut
  /  Storytelling   /  Eroare în poveste

Eroare în poveste

„Adevărul, spune Ira Glass, e că avem nevoie de asta. Avem nevoie de aceste clipe de surprindere, întorsături şi erori ca să facem o poveste captivantă. Iar noi ceilalți, audiența, ca ascultători, ca cititori, mâncăm asta pe pâine. Iubim scenarii cu răsturnări de intrigi, devieri şi finaluri surpriză. Când vine vorba de poveştile noastre, ne place să greşim.”

poveste

Azi îți propun să urmărim împreună un TED-talk – Kathryn Schulz, TED2011, On being wrong – care folosește povestea surprinzător, creativ și nu o dată, ci de 4 ori în cele 18 minute și vorbește tocmai despre eroare.
Te invit să îl urmărești savurându-i ideile, umorul, poveștile și curgerea naturală. După care să ne oprim cu atenția trează asupra modului în care Kathryn folosește primele 3 povești.

1. Prima poveste

Sparge tăcerea, deschide prezentarea și reduce distanța dintre Kathryn și public.

„Deci e 1995, sunt în facultate şi împreună cu o prietenă plec într-o excursie din Providence, Rhode Island până în Portland, Oregon. Suntem tinere, fără serviciu, aşa că facem toată excursia pe drumuri lăturalnice, prin parcuri naţionale şi păduri – practic cel mai lung drum posibil. Şi undeva prin mijlocul statului Dakota de Sud, mă întorc spre amica mea şi îi pun o întrebare care mă frământa de 2000 de mile: „Ce-i cu caracterul chinezesc pe care-l tot văd pe marginea drumului?”

Prietena mea se uită la mine cu o privire perplexă. E un domn în primul rând care o imită perfect. Şi eu zic: „Ştii, toate semnele astea pe care le tot vedem cu caracterul chinzesc pe ele.” Se uită la mine câteva clipe, după care izbucneşte în râs, pentru că realizează despre ce vorbesc. Vorbesc despre asta. (Râsete) Da, faimosul caracter chinezesc pentru zona de picnic.”

De ce crezi că a ales Kathryn această poveste? Ce face povestea asta pentru cei care sunt pe scaune la TED?

E o poveste puternică. Face mai multe lucruri. E drept că pe rând, nu deodată, nu e o poveste multitasking.

  • Primul e faptul că aduce oamenii dintr-o mișcare verbală – cea a poveștii derulate la timpul prezent – în interiorul prezentării, atenți.
  • Apoi introduce întrebarea care o frământa pe Kathryn de 2000 de mile: „Ce-i cu caracterul chinezesc pe care-l tot văd pe marginea drumului?” – urmată de reacția prietenei care “se uită la mine cu o privire perplexă.”
    Gândește-te puțin. Ce se întâmplă în mintea ta în timp ce asculți întrebarea lui Kathryn și asiști la reacția prietenei ei? Probabil apare dorința de a desluși răspunsul la întrebare – ce o fi și semnul ăsta? E o curiozitate care se transferă de la personaj la ascultător. Și care se amplifică odată cu reacția celuilalt personaj.
  • După care Kathryn exemplifică reacția perplexă punând-o pe seama cuiva din public – “E un domn în primul rând care o imită perfect”. Asta aduce umor, face oamenii să se destindă și îi unește în reacția comună a râsului.
  • Urmează explicația „Ştii, toate semnele astea pe care le tot vedem cu caracterul chinzesc pe ele… Se uită la mine câteva clipe, după care izbucneşte în râs, pentru că realizează despre ce vorbesc. Și semnul despre care vorbesc e ăsta.”. Aceasta e zona de ușoară vulnerabilizare a povestitorului, cea care dezvăluie interpretarea eronată a marcajului.

Prin expunerea imperfecțiunii, prin faptul că nu se ia prea tare în serios, Kathryn devine foarte umană.

  • Au trecut mai puțin de 2 minute de când a început să vorbească. Nu-i așa că e un vorbitor care îți place?
  • Care crezi că e însă scopul principal al acestei povești de deschidere? Introduce tema prezentării TED: “Mi-am petrecut ultimii 5 ani gândindu-mă la situaţii exact ca asta – de ce uneori înţelegem greşit semnele din jurul nostru, cum ne comportăm când se întâmplă, şi ce ne spun toate astea despre natura umană.” Povestea transmite, în spațiul mic al evenimentelor ei, un paralelism cu un tipar similar în spațiul mare și universal al comportamentului uman.

E cel puțin o poveste 5 în 1 ca efect. Dacă mai găsești și alte motive întemeiate pentru folosirea ei în deschidere, lasă-mi, te rog, un comentariu cu părerea ta – abia aștept să o aflu.

2. A doua poveste

Începe la minutul 4:51. E foarte interesant nu doar cum folosește această poveste și cu ce scop, ci și modul în care introduce povestea, preț de 1 minut, modul în care ne pregătește mințile pentru ce va urma. Cum face asta? Printr-o suită de întrebări care ne conduce gândirea într-un zig-zag între curiozitate și surpriză. În același timp conturând tema de care va lega povestea.

„Deci de ce ne blocăm în această impresie că avem dreptate? Unul din motive are de-a face cu sentimentul de-a greși.
Cum vă simţiţi – emoţional – cum vă simţiţi când greşiţi? Îngrozitor. Învins. Penibil.
Mulţumesc, sunt răspunsuri grozave, dar sunt răspunsuri la o întrebare diferită. Voi răspundeţi la întrebarea: Cum vă simţiţi când realizaţi că aţi greşit? (Râsete)
Doar să greşeşti nu se simte nicicum.”

Și acum urmează povestea – analogie despre desenele animate Loony Tunes cu coiotul și struțul:
„Vă amintiţi desenele animate Loony Tunes unde apare acel lup de preerie jalnic care fugărește mereu o pasăre care aleargă, dar n-o prinde niciodată? Cam în fiecare episod din aceste desene, e o secvenţă când lupul fugărește pasărea şi pasărea sare de pe o stâncă, ceea ce-i în regulă, e pasăre, poate să zboare.”

Așa-i că ai un zâmbet în colțul buzelor derulând mental imaginile acestui desen animat? Povestea asta amuză și destinde publicul.

„Dar problema e că lupul sare de pe stâncă după ea. Şi ce-i amuzant – cel puţin dacă ai şase ani – e că lupul e şi el în regulă. Continuă să alerge până în clipa când se uită în jos şi realizează că e în aer. Atunci cade. Când greşim în legătură cu ceva – nu când realizăm, ci înainte – suntem ca lupul după ce sare de pe stâncă şi înainte să se uite în jos. Ştiţi, deja am greşit, deja am intrat în bucluc, dar ne simţim în siguranţă. Ar trebui să corectez ce am spus mai devreme. Totuşi simţim ceva când greşim: simţim că avem dreptate.”

Aici povestea devine mai mult decât partea de amuzament. Lupul aleargă și el în aer – până când se uită în jos, până când își dă seama că e în aer. Atunci cade. Aici e momentul în care povestea își transmite mesajul, ieșim din desenul animat și vedem același tipar replicat la scară mai mare în comportamentul nostru – când greșim, în prima fază, ne simțim în siguranță, simțim că avem dreptate. Abia când realizăm că am greșit suntem – emoțional vorbind – în aer. Kathryn ne transmite acest mesaj într-un mod simplu și memorabil, nu doar pe canalul auditiv (ca idee rostită), ci și pe canalul vizual (prin imaginea pe care o provoacă în mințile noastre – coiotul care a depășit stânca, e în aer și încă nu cade pentru că încă nu realizează unde e).

poveste

3. A treia poveste

E cea a erorii medicale în sala de operație, povestea care începe la minutul 08:11.

„Să vă spun o poveste. Acum câţiva ani, o femeie vine la centrul medical Beth Israel Deaconess pentru operaţie. Centrul Beth Isreal din Boston. E spitalul pentru studenţii de la Harvard – unul din cele mai bune spitale din ţară. Deci această femeie vine şi e dusă în sala de operaţii. E pusă sub anestezie, chirurgul face operația, o coase și o trimite la recuperare. Totul pare să fi mers bine. Se trezeşte, se uită la picioare şi spune: „De ce mi-e bandajată partea greşită a corpului?”.

Ei bine, partea greşită a corpului e bandajată deoarece chirurgul i-a făcut o operaţie majoră pe piciorul stâng în loc de cel drept. Când vicepreşedintele departamentului pentru calitatea serviciilor medicale de la Beth Israel a vorbit despre acest incident a spus ceva foarte interesant. A spus: „Din cine știe ce motiv, chirugul pur şi simplu a simţit că opera pe partea corectă.” (Râsete)
Morala acestei poveşti e că prea multă încredere în impresia că eşti de partea bună a oricărui lucru poate fi foarte periculoasă.”

Este genul de poveste a unor întâmplări reale petrecute altcuiva.

Kathryn o folosește în principal ca vehicul pentru mesaj, în spiritul spuselor lui Bill Gove:

Vorbitul în public înseamnă doar atât – spune o poveste, ilustreaz-o cu o concluzie.

Vreau să te întreb ceva. Cum ți se pare concluzia acestei povești? Prea multă încredere în impresia că eşti de partea bună a oricărui lucru poate fi foarte periculoasă? Așa-i că o simți adevărată? De ce oare?
Concluzia este exprimată explicit și este într-un paralelism perfect cu întâmplările derulate în poveste.
Ce simt eu este faptul că adevărul întâmplărilor din spital, citatul exact al explicației directorului de spital transferă credibilitate concluziei mesaj și în cadrul mai larg în afara spitalului.

„Adevărul , spune Ira Glass, e că avem nevoie de asta. Avem nevoie de aceste clipe de surprindere, întorsături şi erori ca să facem aceste poveşti captivante. Iar noi ceilalți, audiența, ca ascultători, ca cititori, mâncăm asta pe pâine. Iubim scenarii cu răsturnări de intrigi, devieri şi finaluri surpriză. Când vine vorba de poveştile noastre, ne place să greşim.”

Eroarea este benefică în poveste, ca întorsătură de situație. Dar și ca imbold spre a fi un povestitor mai iscusit.

Tu unde crezi că încă greșești atunci când spui o poveste?
Te invit să-ți dai voie să greșești, să-ți dai seama ce greșești, pentru ca apoi să încerci din nou și să devii mai bun și mai creativ în modul în care îți spui poveștile.

Cu drag,

Scrie un comentariu